Primii pași spre infern

RAMA NARATIVĂ - DEBUT

Stăteam pe un bolovan mare în fața celulei goale, așteptând.

Trecuse o oră. Poate mai mult. În temnițele Madyadesei timpul curge altfel — picură încet, greu, ca apa pe piatră. Torțele pâlpâiau pe pereții umezi, aruncând umbre care păreau să aibă viață proprie. Undeva, departe, se auzea tunetul — furtună peste mlaștini, probabil. Sau poate doar ecoul propriilor mele gânduri.

Îl prinseseră după luptele din Moksa, la asediul Cetății Ugarit. Kusag, marele mag al Dilmunului, Orașul Luminii. Îl cunoșteam teoretic — ii citisem gândurile de multe ori, dar fizic nu-l văzusem niciodată. Și acum, după sute de ani de așteptare, urma să-l întâlnesc. Nu cum mi-aș fi dorit, dar viața rareori îți dă ce-ți dorești.

Se auziră zgomote pe coridor. Voci aspre, pași grei, scrâșnet de metal. Apoi apărură. Raamon mergea în frunte, ținându-l de braț pe prizonier, împingându-l fără milă. În spatele lor, două gărzi cu sulițe.

Kusag avea mâinile legate la spate cu lanțuri groase, deși fără toiagul lui — Toiagul Luminii, cum îl numeau oamenii — era inofensiv. Sau aproape. Obosit, lovit, abia se mai ținea pe picioare. Hainele lui, cândva albe și strălucitoare, erau acum zdrențe, pătate de sânge și noroi. Părea să aibă vreo cincizeci de ani... îl credeam mai tânăr, dar oamenii îmbătrânesc repede când lumea lor se prăbușește.

Raamon deschise gratiile cu o cheie mare, ruginită, și îl aruncă înăuntru. Kusag se prăbuși pe burtă, fără să scoată vreun sunet.

— Să-i dai apă, îmi aruncă Raamon în treacăt. Othin îl vrea încă viu.

Nu răspunsei. Nu eram servitorul lui Raamon, și el știa asta chiar dacă nimeni nu știa cu adevărat cine sunt. Sau ce sunt.

Raamon plecă împreună cu gărzile, pașii lor estompându-se pe coridorul lung. Rămăsei doar eu și el, într-o liniște mormântală. Doar picuratul apei undeva în beznă și respirația lui grea, dureroasă.

Nu zisei nimic. Nu știam cum să încep, și sigur nici el nu avea chef de vorbă acum. Așa că așteptai. După câteva minute, Kusag se ridică încet de pe burtă, gemând. Se târî până la perete și se rezemă de el, șezând. Respiră adânc de câteva ori, apoi ridică privirea.

Ochii lui erau bleumarin. Ca ai mei. Mă privi pe sub sprâncene, încruntat, cu ură, cu dușmănie. Era privirea unui om care pierduse totul și nu mai avea nimic de pierdut.

— Ați pierdut, zise el, vocea răgușită dar fermă.

Zâmbii ușor.

— Da. Dar tu ești aici, închis. Eu sunt liber. Și cine știe... poate mâine vom câștiga.

— Nu veți câștiga niciodată, răspunse el cu amărăciune.

Tăcere. Torțele pâlpâiră. Undeva, tunetul bubui din nou.

— Oricum, continuă el, probabil nu voi mai afla sfârșitul.

Kusag mă studie pentru prima oară cu adevărat. Până acum fusesem doar o siluetă în umbră, un nimeni care îl aștepta. Acum mă vedea — hainele mele albastre, simple dar curate, fața mea tânără dar cu ochi prea vechi pentru vârsta aparentă.

— Tu cine dracu' ești? întrebă el.

Mă ridicai de pe bolovan, apropiindu-mă de gratii. Lumina torței îmi căzu pe chip, și pentru o clipă — doar o clipă — văzu ceva în ochii mei care îl făcu să tresară.

— Salvarea ta, zisei. Viitorul tău. Sau poate... moartea. Depinde cum privești lucrurile.

Își ascunse fața între mâini, obosit, înfrânt.

— Lasă-mă în pace, mormăi. Nu am nevoie de ghicitori… Ajută-mă să scap de aici, viu sau mort, nu contează!

— Vei prefera viața, zisei, întorcându-mă să plec. Când vei auzi ce am să-ți spun.

— Și ce ai să-mi spui?

Mă oprii în prag, privind înapoi peste umăr.

— Povestea ta. Povestea noastră. Cum a început totul, cum s-a ajuns aici, și cum se va termina.

— Nu-mi pasă de povești.

— Ba îți va păsa. Pentru că în povestea asta, Kusag... tu ești personajul principal. Chiar dacă nu știi încă.

Plecai fără să mai aștept răspuns. Pașii mei răsunau pe piatra rece, estompându-se în întuneric. În urma mea, Kusag rămase singur — cu întrebările lui, cu durerea lui, cu ochii aceia bleumarin care erau, fără să știe, dovada a ceva ce nu înțelegea încă.

Aș mai fi stat să-i povestesc cum s-a întâmplat totul, cum el, cel mai puternic mag Maat, marele Kusag, a ajuns să se târască într-o temniță putredă. Nu e mult de atunci câteva săptămâni…