Preambul 3: Copiii Sultanului Raamon
Norii se strângeau grei și întunecați deasupra Madyasedei, ca un covor de plumb pregătit să apese peste palat. Soarele trebuia să fie la apus, însă cerul se transformase într-o mare cenușie fără margini. De pe balconul oficial, Raamon, sultanul tărâmurilor Retas, privea orașul aflat sub furtună cu un zâmbet abia schițat.
- Se pare că va ploua de ziua mea, zise Raamon cu un zâmbet în colțul gurii.
- Nu fi trist, îi răspunse frumoasa Isis, a fost o zi călduroasă și se anunță o noapte de pomină, nu?
- Vom avea artificii?
- Secret, răspunse sultanul. Toate la timpul lor.
Un tunet prelung sfâșie tăcerea, iar ploaia izbucni violent, lovind marmura curții cu mii de lacrimi reci.
- Să intrăm, zise Raamon, ploaia o să-ți strice coafura.
- Ai dreptate, am lăsat oaspeții fără sărbătorit.
Sala mare a palatului fremăta de muzică, râsete și parfumuri. Invitații sosiseră din toate colțurile ținutului Retas: femei strălucitoare ca diminețile Nilului, luptători în haine moi de mătase, copii zglobii alergând printre coloanele de alabastru. Inana, soția sultanului și sora mai mare a lui Isis, stătea la povești cu neraida Neftis, în timp ce uriașul Dagan ciocnea pahare de vin cu micul Artimis. Paleantroșii și luptătoarele quadecim dansau în rotiri rapide, scânteind sub candelabrele grele de cristal.
- Eu mă duc până la bucătărie să văd ce bunătăți mai pregătesc bucătarii, zise Isis către Inana.
- Vin și eu cu tine, zise aceasta.
- Nu, lasă, mai bine ai grijă de sărbătorit. Raamon pare cam abătut astăzi, nu crezi?
- Din câte știu eu, nu, dar mă duc să cercetez misterul, răspunse Inana zâmbind.
Isis se strecură printre invitați, dispărând dincolo de draperiile grele. Afară, furtuna se întețea. Fulgerele luminau cerul ca niște spade divine.
Pe râurile Retasului, bărci lungi și subțiri înaintau tăcute sub ploaia torențială. Zece în total, fiecare purtând câte șapte, opt siluete mascate, cu trupurile goale până la brâu, dar cu săbiile încrucișate pe spate. Erau hoții din Retas.
În barca din frunte stătea Hermes, prințul hoților, cu plete negre și ochii de oțel. Apa se prelingea pe umerii lui puternici, luminându-i pielea ca bronzul umed al unei statui vii. Din pieptul său se auzi un cântec ciudat, un sunet imitat de papagal, semnul convenit. Barca se opri.
- S-a întunecat de tot, zise el. Acum trebuie doar să așteptăm semnalul.
Departe, o flacără clipi în noapte. O dată. De două ori. De trei ori.
- Haideți, în liniște, spre spărtură.
Ape adânci se deschiseră sub zidurile cetății Madyasedei. Un segment uriaș de piatră se scufundă lent, formând o trecere. Hoții intrară prin ploaie, până la gât în apă. Pe zid, străjerii somnoroși nici nu bănuiau.
Hermes zâmbi:
- Cetatea fără porți ni se deschide!
O siluetă de femeie îi aștepta pe mal. Îmbrăcată în armură de piele de crocodil, cu glugă neagră și ochii luminoși ca două tăișuri. Era Isis, Stăpâna Hoților.
- Depozitele sunt acolo, zise ea, arătând spre o clădire în stânga castelului.
Cei zece se dispersară. Curând, ieșiră purtând saci plini.
- Ați luat din toate? întrebă Isis.
- Cereale, fructe, legume... tot ce-am găsit, răspunse Hermes.
- Leacuri?
- Da, de toate. Bani și aur n-am luat, ar bate la ochi. Hrana și medicamentele sunt pentru oameni, nu pentru zei.
- Trebuie să mă întorc la petrecere, zise Isis, dispărând în bezna ploii.
Dar foșnetul apelor prinse viață. Suprafața lacului începu să se ridice și să se miște. Un strigăt tăios se auzi.
- Ylluianca!
Din adâncuri ieșiră tentacule uriașe: hidrele de mlaștină. Guri pline de dinți sfâșiau trupurile hoților. Unii pieriră fără să apuce să strige.
- Sunt trei! Tăiați-le capetele! ordonă Hermes.
Haosul izbucni. Sânge și aburi, foc și apă. Clopotele de alarmă răsunară pe ziduri. Vasele de luptă ieșiră din port. Hermes înțelese: trebuiau să fugă.
- După ei! strigă Artimis, dar Raamon ridică mâna.
- Îi pierdem, protestă Dagan.
- Asta e ideea, răspunse sultanul calm. Ei trebuie să creadă că au scăpat.
Hermes și ce rămăsese din banda sa ieșiră din mlaștină pe un lac uriaș, unde se ascundea o insulă plină de colibe, satul hoților din Retas. În jurul focurilor, femei și bărbați îi întâmpinară cu chiote, luând sacii.
- Doar douăzeci de saci, zise Hermes. Am pierdut trei bărci și nouăsprezece oameni. Un dezastru!
- Dacă vă prindeau, mureați mai mulți, spuse bătrânul lor sfetnic.
- Hidrele de mlaștină, trei… și gardienii s-au trezit târziu. Dar vor întări paza.
Bătrânul ridică privirea spre cer:
- N-ai văzut că te-au lăsat să trăiești? Raamon nu pierde niciodată fără motiv.
Zorii găsiră flota sultanului la marginea stufului. Neftis surâdea.
- Neraidele mele înaripate i-au urmărit. Știu exact unde se ascund.
La semnul lui Raamon, cerul se umplu de foc. Arcașii traseră săgeți aprinse, iar flăcările mistuiră stuful și casele din margine.
- Nu ancorăm? întrebă Dagan.
- Nu. E doar un avertisment. Nu vreau sânge de ziua mea.
...De fapt, m-am răzgândit. Ancorați! Luați-i pe toți — femei și bărbați. Copiii vin cu noi.
- Copiii? se miră Wurusena.
- Da. Nu vreau viitori hoți. Vor cunoaște munca, nu furtul.
Atacul începu sub lumina palidă a dimineții. Insula fusese încercuită, focul se revărsa peste bordeie, iar în timp ce bărbații și femeile erau dezarmați, copiii plângeau duși spre vasele sultanului. Din fum și jar, Raamon privea nemișcat.
Nimeni nu bănuia că acei copii, crescuți în palatul lui, vor purta peste ani în ochi focul mlaștinilor și dorul de libertate. Ei aveau să fie numiți — copiii sultanului Raamon.
După invazie și plecarea lui Raamon, când ultimele vase se depărtau în fum și cenușă, Hermes rămase singur printre ruine. Pașii lui afundau tăcuți cenușa fierbinte. În jur, doar trosnetele jarului și gemetele vântului peste lemnul ars mai aminteau că insula fusese vie.
Rătăci printre stufurile pârjolite până ajunse într-o zonă izolată, ascunsă între stânci și ape, unde o mică grotă se deschidea în peretele de piatră. Intră cu grijă, aprinse o torță și se apropie de o colivie ascunsă între umbre. Dinăuntru, un sunet slab, ca un șoaptă de vânt, răsună.
Hermes deschise cușca și, din întuneric, ieși un pui de dragon aurit, abia mai mare decât un vultur. Solzii lui străluceau în flăcările torței ca aurul viu, iar ochii, adânci și limpezi, pâlpâiau de inteligență.
Cu gesturi migăloase, Hermes îi atârnă de gât o mică sticluță de cristal, în care se afla un pergament strâns rulat. Îl sărută pe frunte, șoptindu-i ceva doar de el știut, o rugă, un legământ, o speranță de răzbunare.
"Du-te in turmul cel mai înalt al castelului Obeid din Prakrity" murmura el. "Zboară și amintește-i de mine"
Dragonul scoase un sunet lung, aproape omenesc, își desfăcu aripile și se înălță, lăsând în urmă scântei aurii care se stingeau una câte una peste apa neagră.
În pragul grotei, Hermes îl urmă până când micul punct luminos dispăru în depărtare.
Sub cerul ars de fum, unica flacără vie rămasă pe insulă dispărea acum în zori.