Preambul 2: Puii de aur din Munții Moksa
Munții Moksa fremătau sub o ninsoare care nu mai contenea. Cerul și pământul se îmbrățișau într-o perdea groasă de alb, iar aerul înghețat părea că respiră odată cu oamenii care urcau, gâfâind, spre culmi. Fulgi mari, moi, se așterneau peste pelerinele grele ale celor patru războinici. Zăpada le ajungea până la brâu.
- Am ajuns, zise în șoaptă Shaday, oprindu-se în spatele unui bolovan. Vedeți gaura aceea mare în stâncă? Aceea este intrarea în peștera lor.
Kumarbi și ceilalți se apropiară tăcuți.
- O singură peșteră? întrebă Kumarbi.
- Nu știu. Posibil să fie mai multe, dar eu doar pe asta o cunosc, răspunse Shaday, sprijinindu-și barda pe umăr.
- Să intrăm, îi îndemnă Taona, până nu ne îngroapă zăpada.
- Încet, să nu scoateți niciun sunet, au auzul foarte fin, spuse Kumarbi.
- Da, și mirosul la fel, adăugă Masebah, abia șoptind.
Se târâră prin troiene până la intrarea întunecoasă. Vântul le mușca din obraji. Acolo, în inima muntelui, îi aștepta necunoscutul.
- Miroase ca dracu, mormăi Masebah, și ceilalți îi făcură semn să tacă.
Lumina dispăru, iar frigul se sparse în abur cald. Peștera era adâncă, întortocheată, cu pereții respirați de umezeală și zgomot de picuri care cădeau la distanțe egale, ca o clepsidră invizibilă.
- Să aprindem o lumină, zise Masebah.
- Liniște! îl repezi Shaday. Vrei să murim toți?
- Dar nu văd nimic...
- Ochii ți se vor obișnui. Și le vom găsi. Sclipesc în întuneric, răspunse Shaday.
Înaintară prin coridoarele reci până când, brusc, întunericul se frânse. Sub ei, la câteva zeci de metri adâncime, pulsa o lumină stranie, aurie. Jos, în prăpastie, se aflau zeci de sfere lucind ca niște felinare vii.
- Incredibil, zise Taona. Sunt minunate!
- Da, și sunt vii, zise Shaday. Lumina aceea este viață.
Regele Kumarbi trase o suflare adâncă.
- Trebuie să ajungem jos. Aruncați frânghiile!
În tăcere, coborâră unul câte unul, fiecare pas fiind o rugă mută către zei. În câteva minute, Taona și Shaday se întorceau cu primele exemplare — ouă aurii, mari cât un pepene. Le strânseră în doi saci, sub paznicul Tefnut, care veghea cu arcul încordat. Dar liniștea se sfărâmă deodată într-un țipăt cumplit, metalic.
- Un pui... a ieșit din ou! Fugiți! strigă Shaday.
Nu termină bine că cerul peșterii se întunecă. O arătare uriașă coborî în spirală: o pasăre cu gură de lup, corp acoperit cu solzi de aur și aripi care loveau aerul cu forța furtunii. Se opri lângă oul spart și atinse cu duioșie puiul. Era mama.
Eroii, în tăcere desăvârșită, se retraseră. Cu fiecare pas, vântul rece le aprindea obrajii de frică. Abia după ce vârfurile stâncilor îi despărțiră de adâncime, Shaday șopti:
- E bine. Nu a simțit lipsa ouălelor.
Zăpada le ajunse din nou până la brâu. Tăcuți, porniră către cai.
- Câte am luat? întrebă Masebah.
- Zece în total, răspunse Tefnut. Cinci și cinci.
Dar zgomotele abisului îi urmăreau. Urlete profunde, sfâșietoare, răsunau din peșteră și înghețau aerul în jurul lor.
- Fugiți! zise Shaday. Vin după noi!
Trei umbre uriașe treceau prin ninsoare ca vijelia. Fulgii se roteau, iar urletele lor răsunau din cer ca un blestem vechi. Se ascunseră într-o altă grotă, cu caii tremurând.
- Sunt aici! strigă Taona. Caii sunt bine. Dă-mi un sac!
Kumarbi scoase un ou uriaș, dar aurul lui nu mai strălucea. Lumina dispărea odată cu speranța.
- Se mișcă, zise Taona, atingând coaja.
- Atunci e viu, spuse Shaday.
Și porniră mai departe. Zăpada nu le mai părea dușman — ci acoperământ. Dar cerul se umplu din nou de urlete. Cinci dragoni uriași coborâră peste ei, flăcările lor pictând albul în roșu.
- Către pădure, repede! ordonă Kumarbi.
Printre trunchiurile înalte, lumina de foc se frângea. Aripile uriașelor fiare nu încăpeau între copaci. Urle, scăpărări, copaci în flăcări. Au fost secunde care au ars o viață întreagă.
- Ne înconjoară! zise Tefnut.
- Mergeți! strigă Kumarbi. Prin foc, doar înainte!
Au gonit cu plete și coame arzând, printre trunchiuri care explodau. Pământul devenise jar, cerul — beznă. Când au ieșit în câmp, flăcările le rămăseseră în urma ca un zid al infernului.
Acolo, în câmp deschis, îi așteptau — cinci dragoni aurii, aliniați tăcuți ca niște zei ai răzbunării. Aerul vibra între ei.
- Dă-mi un ou! spuse Masebah, descălecând.
- Ai înnebunit? răcni Shaday.
- Dă-i-l, zise Taona. Simt că știu deja.
Kumarbi, ezitând, îi întinse oul. Masebah îl ridică și fiarele urlară. Sabia lui străluci, iar el izbi coaja de aur. Dragonii se opriră brusc, ca pietrificați. Lovitura se auzi din nou — și bestiile se traseră, supuse. Văzând minunea, ceilalți își ridicară și ei ouăle, ținând lamele deasupra lor. Trecură printre dragoni, nevătămați.
Calul lui Masebah se avântă înainte și, când porțile Ugaritului se deschiseră, vântul nopții păru să suspine ușurat. Dar chinul nu se sfârșise. Deasupra cetății se ivi flacăra răzbunării. Focul coborî din cer.
Lupta care a urmat a legat cerul de pământ. Săgețile sfâșiau aerul, flăcările mistuiau zidurile. Dragonii se prăbușeau ca stelele căzătoare. Când totul se liniști, doar jarul mai lumina fețele celor vii.
- Câți? întrebă Kumarbi.
- Douăzeci și opt, răspunse Taona. Au murit douăzeci și opt de războinici.
- Îngrozitor, zise el. N-a meritat risipa.
- Da, spuse Tefnut, o greșeală pe care nu o vom mai repeta.
Vântul din Moksa sufla peste câmpurile înghețate purtând cenușa războiului, iar, undeva în taina munților, o mamă dragon își plângea copiii pierduți, chemând cerul la judecată.
În dimineața următoare, fumul luptelor abia se mai ridica peste zidurile Ugaritului. Obosiți, Masebah și Tefnut străbăteau curțile cetății, ducând cu grijă cele șase ouă rămase. Cojile lor de aur, reci și grele, sclipeau slab în lumina palidă a zorilor. Le așezară în seiful fortificat din Sala Deif, sigilând ușa de piatră cu semnul regal al lui Kumarbi.
Dar umbra nu doarme niciodată mult într-un regat care strălucește. Din întunecimea coridoarelor, doi străini își făcură apariția — siluete alunecoase, acoperite cu piele de crocodil și glugi din blană neagră, cu măști ce le ascundeau chipurile. Se mișcau fără un sunet, precum umbrele apei. Într-o clipă, armele celor doi paznici fură smulse, iar Masebah și Tefnut fuseseră trântiți la pământ. Hoții luară două dintre ouă, le înveliră repede într-o haină groasă și, într-un vârtej de întuneric, dispărură pe coridoare.
Când lumina torțelor se stinse, doar ecoul lanțurilor și al încuietorilor mai vibra în tăcere — cei doi războinici rămăseseră captivi în propria lor fortăreață.
În noaptea care urma, departe de Ugarit, luna plutea deasupra Mlaștinilor Retas, luminând o insulă pierdută între stânci, unde ardea un foc uriaș. În jurul lui, siluete sălbatice dansau și beau în timp ce aburii mlaștinii se ridicau ca niște duhuri.
În mijlocul lor stăteau Hermes, Protectorul Hoților, și Isis, Stăpâna Hoților — comandanții respectați ai celei mai temute bande din est. Acum, lepădați de mantii și haine de blană, purtau doar costume sumare din curele late de piele, strânse peste trupurile lor suple și întărite, fiecare curea ascunzând un cuțit, un mic secret de moarte.
Hermes, cu părul prins la spate și privirea rece, ridică unul dintre ouă spre cerul violet al nopții. Aurul coajei
scânteia precum un soare prins în palmă.
— "Puii de aur din Moksa… dar acum sunt ai noștri," spuse el surâzând.
Isis, frumoasă și nemiloasă, își trecu degetele peste celălalt ou și adăugă cu voce joasă:
— "Și-i vom învăța să zboare pentru noi."
Focul trosni mai tare, reflectând în armurile lor de curele strălucirea aurului furat. În jur, banda din Mlaștinile Retas izbucni în urale. Noaptea părea să fi primit un nou legământ: aurul, flacăra și trădarea își găsiseră stăpânii.