Preambul 1: Paznicii Pădurii Parthenos

Mă uitam la el prin grilajul temniței.

Părea bătrân și neputincios, magul din Dilmun, prizonier acum în Madyadesa. Lumina slabă a torțelor îi desena umbre adânci pe chip, scoțând la iveală riduri pe care nu le observasem înainte. Aș fi putut să-l ucid pe loc, să rămân doar eu — acum nu mai aveam nevoie de el.

Și totuși, ceva mă oprea. Poate curiozitatea. Poate o urmă de milă pe care o credeam demult moartă. Sau poate doar plictiseala acestor zile lungi în care așteptam să se întâmple ceva, ceva ce nu mai venea.

— Îți amintești cum a început totul? îl întrebai, vocea mea răsunând ciudat de străină în tăcerea închisorii.

Se uită la mine cu ochii aceia — bleumarin, ca ai mei — și nu zise nimic. Apoi se întoarse cu spatele, cu umerii căzuți și respirația grea.

Dar eu am continuat, pentru că tăcerea lui nu mă mai putea opri:

— Într-o zi am să-ți spun o poveste. Despre cine ești și de unde ai aceste puteri. Despre tot ce ai uitat sau ai ales să uiți.

Tăcere lungă. Doar picuratul apei undeva în beznă și foșnetul șobolanilor prin paie…

— Îmi amintesc, spuse el într-un final, fără să se întoarcă. Vocea îi era răgușită, ca și cum n-ar mai fi vorbit de zile întregi. Totul a început în Prakrity. Katharsios plecase în pădurea Parthenos. Era cu un an înainte de atacul Valholului…

Se opri, tuși sec, apoi continuă, iar cuvintele lui începură să țeasă imagini în întunericul temniței: