PPP9

În luminișul din fața lor, la poate treizeci de pași, un cerb uriaș păștea liniștit. Era o creatură magnifică — trup musculos acoperit de blană cenușie-brună, picioare lungi și puternice, coarne imense care se ramificau ca crengile unui copac bătrân. Mușchiul verde crescuse pe coarnele lui, dându-i un aspect aproape supranatural, ca și cum ar fi fost un spirit al pădurii întrupat.

Animalul ridică capul, nările fremătând. Adulmecase ceva. Simțise ceva.

Marduk îngheță în poziție, respirația oprită, inima bătând încet, controlat.

Apoi, cu mișcări atât de lente încât păreau imposibile, își ridică arcul. Scoase o săgeată din tolbă — vârf de oțel, pene de vultur, perfect echilibrată — și o așeză pe coardă.

Întinse.

Ținti.

Ochiul lui de șoim se îngusti, calculând distanța, vântul, mișcarea animalului.

Respiră o dată. De două ori.

Și dădu drumul.

Săgeata zbură — un șuierat scurt, aproape imperceptibil — și în clipa următoare, cerbul se prăbuși. Fără zgomot, fără luptă, fără agonie. Doar o cădere lină, ca și cum animalul s-ar fi hotărât brusc să se culce.

— Direct în piept! strigă Tesub, țâșnind din ascunzătoare. La fix!

— O nouă zi fructuoasă, maiestatea ta, adăugă Ursanabi, zâmbind cu mândrie.

Marduk nu răspunse imediat. Ieși din tufișuri și se apropie de cerb, îngenunchind lângă el. Animalul era mort — ochii lui mari, maronii, priveau cerul fără să-l vadă. Mâna donului mângâie blana caldă, încă vie.

— Extraordinar exemplar, murmură el cu o notă de regret. Aproape că-mi pare rău că l-am săgetat.

— Dar prea mare pentru un singur cal, observă Ursanabi practic. O să avem nevoie de…

Nu apucă să termine.

Săgețile veniră de nicăieri — un șuierat multiplu, ca un roi de albine furioase — și se înfipseră în trunchiul copacului de lângă ei, tremurând.

— Aruncați armele! răsună un glas puternic, de nicăieri și de pretutindeni.

Cei trei încremeniră pe loc.

Tesub fu primul care privi în sus. Și ceea ce văzu îi îngheță sângele în vine.

Copacii din jur erau plini de arcași. Zeci. Poate o sută. Stăteau pe crengi, în furci de trunchiuri, agățați de liane — și toți aveau arcurile întinse, săgețile țintind inimile celor trei vânători.

— Martu, șopti Tesub, recunoscând hainele albe.