PPP8

V. VÂNĂTOAREA

Două săptămâni mai târziu, pădurea își reluase respirația.

Corturile negre ale nomazilor Martu dispăruseră — sau, mai degrabă, se mutaseră. Amuru își stabilise tabăra într-un loc mai ferit, la marginea de nord a Parthenosului, acolo unde pădurea se subția și se întâlnea cu livezile ondulate ale Prakritiului. De acolo, oamenii lui puteau supraveghea toate intrările în pădure fără să o profaneze cu prezența lor.

Iar Scamadrius — cu reticență, cu amărăciune, dar și cu o urmă de înțelegere — îi lăsase în pace.

În acea dimineață, însă, pădurea avea alți vizitatori.

Trei siluete se strecurau prin desișul de ferigi și mușchi, mișcându-se cu grija vânătorilor experimentați. Purtau pelerine și glugi în nuanța pădurii — un verde închis, ca frunzele de stejar bătrân — și se topeau în umbră ca și cum ar fi fost parte din ea.

În frunte mergea Marduk.

Donul Prakritiului era un bărbat pe care pădurea părea să-l fi crescut ea însăși. Nu era foarte înalt — poate un metru și optzeci, poate puțin mai mult — dar avea o prezență care umplea orice spațiu în care intra. Trupul lui era svelt, cu mușchi ca frânghiile de oțel întinse sub piele. Mâinile lui — fine dar puternice, obișnuite cu arcul și sabia — se mișcau cu o precizie care venea din mii de ore de antrenament.

Părul lui lung până la umeri si verde era ascuns sub glugă.

Nu un verde palid sau bolnăvicios, ci verde ca frunzele tinere de primăvară, verde ca iarba după ploaie, verde ca mușchiul pe scoarță. Era culoarea oamenilor din Prakrity — o trăsătură care îi deosebea de toți ceilalți, care le spunea lumii de unde vin și cui aparțin. Și ochii lui — translucizi, verzi ca smaraldele ținute în lumină — scrutau pădurea cu atenția unui prădător.

În spatele lui veneau Tesub și Ursanabi.

Tesub era mic și subțire, cu părul blond și ochii albaștri ca cerul de vară. Deși era căpetenia luptătorilor maryani, arăta mai degrabă ca un băiat decât ca un războinic. Dar Marduk știa mai bine. Sub înfățișarea aceea fragilă se ascundea o viteză de felină și un curaj care nu cunoștea limite. Tesub fusese primul care sărise în fața unui urs pentru a-l proteja pe don, și ultimul care renunțase când toți ceilalți fugiseră. Era mereu vesel, mereu optimist, mereu gata cu o glumă sau un zâmbet — chiar și în mijlocul morții.

Ursanabi era opusul lui.

Înalt, masiv, cu părul lung, verde-turcuaz prins într-o coadă la spate, generalul apolonilor se mișca prin pădure ca un urs prin propriul teritoriu. Fața lui era serioasă, aproape mohorâtă, și rareori zâmbea. Dar când trăgea sabia — lungă, subțire, de maestru — devenea altcineva. Devenea moartea însăși, rapidă și fără milă.

Acum, cei trei pândeau.