PPP6

IV. MARELE PREOT

Bătrânul ieși din pădure ca și cum pădurea însăși l-ar fi născut.

Nu păși — alunecă. Nu apăru — se materializă. Într-o clipă nu era acolo, iar în clipa următoare era, ca și cum ar fi existat dintotdeauna în acel loc și doar acum devenise vizibil pentru ochii muritorilor.

Katharsios purta haina lui albastră — acel veșmânt simplu, lung până la pământ, cusut cu fir de argint care sclipea slab în lumina dimineții. Părul alb ca zăpada îi cădea pe umeri în valuri netede, iar barba lui lungă — la fel de albă, la fel de curată — îi acoperea pieptul ca un râu înghețat. În mâna dreaptă ținea un toiag din lemn de măslin, sculptat cu rune atât de vechi încât nimeni în afară de el nu le mai putea citi.

Dar ochii — ochii lui erau cei care opriseră furtuna.

Albaștri ca cerul de iarnă. Albaștri ca gheața pe lac. Albaștri ca… nu, nu era nicio comparație potrivită. Ochii lui Katharsios erau pur și simplu albaștri într-un mod care nu aparținea acestei lumi, care sugera adâncimi pe care mintea umană refuza să le contemple.

Și acum, acei ochi priveau fix la Scamadrius.

— Ce faci? întrebă Katharsios, și vocea lui — deși nu era ridicată, deși nu era aspră — păru să umple întreaga poiană, să intre în fiecare ureche, să vibreze în fiecare os.

Scamadrius coborî toiagul. Mâinile îi tremurau — nu de frică, ci de efortul opririi bruște. Furtuna pe care o dezlănțuise încă îi curgea prin vene, căutând eliberare, și a o opri fusese ca și cum ai fi încercat să oprești un râu în revărsare cu mâinile goale.

— Îmi apăr pădurea, răspunse el, și vocea îi era răgușită. Așa cum am jurat că voi face.

— Ucigând? Distrugând?

— Dacă e nevoie…

Katharsios făcu un pas înainte. Apoi încă unul. Trecu pe lângă Amuru — care încă se ținea de trunchi, respirând greu — fără să-l privească. Trecu pe lângă nomazii căzuți la pământ, pe lângă corturile sfâșiate, pe lângă rămășițele fumegânde ale focului. Și se opri în fața lui Scamadrius, atât de aproape încât vrăjitorul putea simți mirosul de tămâie și ierburi care emana din hainele bătrânului.

— Ai jurat să protejezi, zise Katharsios încet. Nu să distrugi. Ai uitat diferența?

Scamadrius deschise gura să răspundă, dar Katharsios ridică o mână, oprindu-l.

— Vino cu mine. Avem de vorbit.

Apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure, fără să verifice dacă Scamadrius îl urmează. Știa că o va face. Întotdeauna o făcea.

Vrăjitorul aruncă o ultimă privire către Amuru — o privire plină de avertisment, de amenințare neterminată — apoi îl urmă pe bătrân în umbra copacilor.