PPP5

III. FURTUNA

Scamadrius simți cum ceva se rupe în el.

Nu era furie — furia era un lucru uman, și el nu mai era cu adevărat uman demult. Era altceva. O hotărâre. O necesitate. Pădurea îi vorbea, și glasul ei era clar: Apără-mă. Apără ceea ce sunt.

— Atunci vă voi face să plecați, șopti el.

Și ridică toiagul.

Ceea ce urmă nu putu fi descris în cuvinte, pentru că era ceva ce cuvintele nu puteau cuprinde.

Vântul — care până atunci fusese doar o adiere blândă — se transformă în urlet. Copacii din jur se aplecară, crengile lor gemând sub presiunea unei forțe invizibile. Frunzele — mii, milioane de frunze — se desprinseră de pe ramuri și începură să se rotească în aer, formând un vârtej verde și auriu care crescu, crescu, crescu…

Corturile negre ale nomazilor fură primele care cedară.

Pânza grea fu smulsă de țăruși ca și cum ar fi fost pene, ridicată în aer și purtată de vânt peste copaci, peste tabără, peste tot. Oamenii căzură la pământ, agățându-se de iarbă, de pietre, de orice puteau prinde. Focul din centrul taberei fu stins într-o clipă, jarul împrăștiat în toate direcțiile.

Crengi groase se rupeau cu trosnet și zburau prin aer ca niște sulițe. Praful se ridica în nori groși, orbitor, sufocant. Și prin tot acest haos, Scamadrius stătea nemișcat în centru, toiagul ridicat, ochii strălucind cu o lumină verde, nenaturală.

— PLECAȚI! urlă el, și glasul lui fu tunetul.

Amuru, singur dintre toți, reuși să se țină pe picioare. Se agăță de un trunchi gros, brațele lui puternice încleștate în jurul scoarței, ochii închiși contra prafului și vântului. Dar nu fugi. Nu se mișcă din loc.

— OPRIȚI-VĂ!

Un alt glas. Un glas care tăie furtuna cum o lamă tăie carnea fragedă.

Și — imposibil, inexplicabil — furtuna se opri.

Nu încetini. Nu se domoli treptat. Se opri. Instantaneu. Total. Ca și cum cineva ar fi stins o lumânare.

Frunzele căzură la pământ ca o ploaie verde. Crengile rupte se prăbușiră cu bufnet surd. Praful se așeză. Și în tăcerea care urmă — o tăcere atât de completă încât puteai auzi bătăile propriei inimi — o siluetă ieși din umbra pădurii.

Katharsios.