PPP4

II. DESCOPERIREA

Liderul nomazilor Martu era un bărbat pe care timpul părea să-l fi uitat.

Nu era bătrân — poate patruzeci de ani, poate cincizeci, greu de spus — dar ceva în felul în care se mișca, în care privea, în care respira, trăda o experiență care depășea cu mult vârsta lui aparentă. Părul alb — nu grizonant, ci alb ca zăpada proaspătă — îi cădea pe umeri în valuri netede. Fața lui era un peisaj de cicatrici și riduri, fiecare povestind o luptă, o iarnă grea, o pierdere. Dar ochii — ochii lui erau cei care te înghețau în loc.

Gri ca oțelul. Reci ca gheața. Și totuși, undeva în adâncul lor, ardea ceva — o flacără mică, ascunsă, care refuza să se stingă.

Purta haine albe, ca toți Martu, dar ale lui erau brodate cu fir de argint — simboluri vechi, rune de protecție, semne ale unei autorități câștigate nu moștenite. La brâu îi atârna o sabie lungă, curbată, cu mânerul înfășurat în piele de șarpe. Nu era o armă de paradă. Era o armă care luptase și va mai avea să lupte.

— Cine ești? întrebă Amuru, fără să se ridice de pe buturuga pe care ședea.

Vocea lui era gravă, calmă, obișnuită să dea ordine și să fie ascultată.

Scamadrius se opri în fața lui, flancat de cei patru arcași. Nu încercă să se elibereze. Nu încercă să fugă. Doar privi.

— Sunt Scamadrius, răspunse el, și vocea lui avu ceva din murmurul frunzelor în vânt. Vrăjitor din clanul Ipuwer. Protector al pădurii Parthenos.

Amuru ridică o sprânceană.

— Protector? Și ce anume protejezi? Copacii? Frunzele? Veverițele?

Câțiva nomazi râseră — un râs scurt, nervos, care se stinse repede sub privirea lui Amuru.

— Protejez echilibrul, zise Scamadrius. Protejez ceea ce oamenii ca tine nu pot înțelege și nu vor înțelege niciodată. Protejez viața însăși.

Amuru se ridică încet. Era mai înalt decât părea când ședea — aproape doi metri — și umerii lui largi blocau lumina focului, aruncând o umbră lungă peste vrăjitor.

— Oameni ca mine, repetă el încet. Și ce fel de oameni suntem noi, vrăjitorule?

— Invadatori. Profanatori. Hoți de pământ sfânt.

Tăcerea care urmă fu grea, densă, plină de amenințare. Arcașii ridicară arcurile, săgețile țintind inima lui Scamadrius.

Dar Amuru ridică o mână, oprindu-i.

— Îndrăzneț, zise el, și ceva care ar fi putut fi respect îi trecu prin privire. Sau nebun. Sau amândouă.

— Plecați de aici, zise Scamadrius, și vocea lui se întări. Nu aveți ce căuta în pădurile sacre. Parthenosul nu e al vostru. Nu e al nimănui. Aparține doar sieși, și celor care slujesc.

Amuru făcu un pas înainte, apoi încă unul, până când fața lui fu la doar o palmă de cea a vrăjitorului.

— Nu, zise el simplu. Nu plecăm.