PPP3

O săgeată. Vârful ei îi atingea pielea, nu destul de tare să o străpungă, dar destul de ferm să-i transmită mesajul.

— Nici o mișcare, vrăjitorule.

Scamadrius îngheță în poziție. Nu de frică — el nu mai știa ce e frica demult — ci de surpriză. Cum de nu-i simțise? Cum de pădurea nu l-a avertizat?

Apoi înțelese. Martu nu erau doar arcași buni. Erau vânători. Și vânătorii adevărați știau să devină invizibili chiar și pentru cei care credeau că văd totul.

Patru bărbați îl înconjurară, materializându-se din umbră ca duhurile. Aveau fețele aspre, bronzate de soare și vânt, și ochii reci ai celor care uciseseră și vor mai ucide fără remușcare. Arcurile lor — lungi, curbate, din lemn de tis întărit — erau întinse, săgețile pregătite.

— Ridică-te încet, zise cel care părea liderul lor. Foarte încet. Și ține mâinile departe de toiagul ăla.

Scamadrius se supuse. Nu pentru că n-ar fi putut să-i oprească — putea, oh, cât de ușor putea — ci pentru că voia să vadă. Să înțeleagă. Să afle ce căutau aici și de ce.

Îl duseră prin tabără, printre corturile negre și privirile curioase ale nomazilor care se opreau din treabă să-l studieze. Femeile își trăgeau copiii mai aproape. Bărbații duceau mâinile la săbii. Toți simțeau că cel pe care îl aduceau legat nu era un prizonier obișnuit.

În centrul taberei, lângă un foc mare care ardea deși era încă dimineață, stătea un bărbat.

Amuru.