Pădurea Parthenos

În codrii străvechi ai Prakritiului, acolo unde pădurea Parthenos își întindea rădăcinile adânc în pământul negru și fertil, lumea avea o altă respirație.

Nu era o metaforă. Pădurea chiar respira.

O puteai simți în modul în care frunzele fremătau fără vânt, în felul în care umbrele se mișcau între trunchiuri când nu era nimeni să le miște, în aerul greu și umed care îți umplea plămânii cu mirosuri atât de vechi încât păreau să vină dintr-un timp când oamenii nu existau încă. Miros de mușchi și scoarță umedă, de frunze putrezite transformate în pământ, de flori sălbatice care înfloreau doar noaptea și se ascundeau de lumina zilei. Și sub toate acestea — subtil, aproape imperceptibil — mirosul apei vii care curgea prin venele pământului, hrănind totul, conectând totul.

Râul Vajapena.

Cursul lui tăia pădurea ca o panglică de argint lichid, iar murmurul apei era singurul sunet constant în această lume de tăceri verzi. Dar cei care cunoșteau cu adevărat Parthenosul știau că râul avea și un alt curs — unul subteran, ascuns, care se pierdea în adâncurile munților și reapărea cine știe unde, purtând cu el secrete pe care nici măcar pădurea nu le înțelegea pe deplin.

În dimineața aceea — o dimineață de Agrayama, când aerul era cald dar nu sufocant, iar lumina soarelui se strecura printre coroanele copacilor în fascicule aurii care păreau coloane de templu — liniștea pădurii fu tulburată de ceva străin.

Corturile.

Erau negre — un negru profund, ca noaptea fără lună, ca smoala, ca păcatul — și se ridicau într-un luminiș unde nu aveau ce căuta. Zeci de corturi, poate sute, întinse pe pământul sfânt al Parthenosului ca niște răni deschise în verdele etern. În jurul lor, bărbați în haine albe se mișcau cu îndemânare, tăind crengi pentru foc, aducând apă de la râu, ascuțind săbii care sclipeau în lumina dimineții.

Nomazii Martu.

Veniseră din stepele de la granița cu Kama — oameni fără pământ, fără casă, fără altă lege decât cea a supraviețuirii. Arcași redutabili, călăreți neîntrecuți, luptători care loveau și dispăreau înainte să poți clipi. Dar aici, în Parthenos, nu mai erau umbre. Aici se instalaseră, plantând steaguri în pământul care nu le aparținea.

Scamadrius îi privea din desișul de ferigi uriașe, trupul lui era topit în verdele înconjurător ca și cum ar fi fost parte din pădure. Și într-un fel, era. Vrăjitorul trăia în Parthenos de mai bine de cincizeci de ani, și în tot acest timp, pădurea îl adoptase, îl transformase, îl făcuse al ei.

Părul lui — odinioară castaniu — căpătase o nuanță verzuie, ca frunzele tinere de primăvară. Ochii — odinioară căprui — aveau acum o strălucire ciudată, ca lumina soarelui filtrată prin frunziș. Pielea lui, acolo unde nu era acoperită de haina din piele de urs, părea să aibă textura scoarței tinere, netedă dar rezistentă. Și când stătea nemișcat — așa cum stătea acum — era aproape imposibil să-l deosebești de un trunchi tânăr sau de o piatră acoperită de mușchi.

N-au ce căuta aici, gândi el, mâna strângând toiagul din os — un os lung, alb, curbat, care fusese cândva coasta unui animal pe care nimeni nu-l mai văzuse de secole. Pădurile sacre nu sunt ale lor. Nu sunt ale nimănui.

Se pregătea să se ridice, să iasă din ascunzătoare, să le ceară să plece — cu vorbele, dacă se putea, cu forța naturii, dacă nu se putea altfel — când simți ceva rece și ascuțit în ceafă.