PPP10

VI. UMILINȚA

Marduk simți cum furia îi urcă în piept ca un val de lavă.

Cunoscuse umilințe în viața lui. Nu multe, dar destule. Ca don, învățase să le îndure cu demnitate, să le transforme în lecții, să le folosească drept combustibil pentru viitoare victorii. Dar asta — să fie înconjurat ca un iepure în propria pădure, să fie dezarmat de niște nomazi fără pământ — asta era altceva.

Asta era insultă.

— Sunt Marduk, donul din Obeid, spuse el, forțându-și vocea să rămână calmă. Nu cred că știți cu cine aveți de-a face.

— Cred că vi s-a urât cu binele, adăugă Ursanabi, mâna lui alunecând instinctiv spre sabia de la șold.

Alte trei săgeți zburară — atât de aproape de urechea lui încât simți adierea trecerii lor — și se înfipseră în pământ la picioarele lui.

Mesajul era clar.

De după un copac gros, vechi ca lumea, își făcu apariția un bărbat în alb. Marduk îl recunoscu imediat din descrierile pe care le auzise — părul alb ca zăpada, ochii gri ca oțelul, cicatricele unei vieți petrecute în luptă.

Amuru.

— Știu cine sunteți, zise liderul Martu, apropiindu-se cu pași lenți, măsurați. Dar v-ați depășit demult teritoriul. Aici noi suntem stăpâni.

— Tu cine ești? întrebă Marduk, deși știa răspunsul.

— Amuru, șopti Tesub, și glasul lui tremura ușor. E Amuru…

Liderul nomad se opri la câțiva pași de ei, mâna pe sabia de la brâu, ochii cercetându-i pe fiecare.

— De data asta vă lăsăm să plecați, zise el. Însă veți lăsa cerbul aici. Pe teritoriul acesta doar noi, luptătorii Martu, avem dreptul să vânăm.

— Serios? Ursanabi făcu un pas înainte, furia ieșindu-i prin fiecare por. Dar cine v-a dat acest drept?

— Pădurile Prakriti sunt ale tuturor, interveni Marduk, ridicând mâna să-l oprească pe general. Nu e nimeni stăpân aici.

— Acum suntem noi.

Amuru scoase sabia din teacă — un șuierat metalic, lung, amenințător. Lama curată sclipea în lumina care se strecura printre frunze.

Marduk vru să ridice și el arma, dar alte săgeți îi tăiară elanul, înfigându-se în pământ chiar la picioarele lui, atât de aproape încât îi atinseră vârfurile cizmelor.

— Bine, zise el printre dinți. Am înțeles. Ce vreți?

— Dacă vă voiam morți, acum erați morți, răspunse Amuru calm. Vrem să recunoașteți că această pădure aparține luptătorilor Martu. De astăzi înainte, veți anunța pe toată lumea că cei care vor intra în această pădure fără acordul nostru vor avea soarta acelui cerb.

Marduk simți cum fiecare cuvânt îl lovește ca o palmă. Să recunoască? Să anunțe? El, donul Prakritiului, să se supună unor nomazi?

— Bine, Amuru, cum vrei tu, zise el, fiecare silabă arsă de furie reținută. Dar de unde știi că nu mă voi întoarce cu armata împotriva ta? V-aș putea nimici într-un ceas.

— Avem și noi armată, Donule, răspunse Amuru, arătând spre arcașii din copaci. Mizez pe înțelepciunea ta că nu veți face vărsare de sânge pentru un palc de pădure.

Tăcere lungă. Tensiune care vibra în aer ca o coardă de arc întinsă.

— Bine, zise Marduk în cele din urmă. Așa să fie. Dar lăsați-ne cerbul.

Amuru zâmbi — un zâmbet rece, fără căldură.

— Nici gând. Cerbul rămâne aici. Nimic nu va mai ieși din această pădure fără acordul meu.

Se întoarse pe călcâie și dispăru în pădure, urmat de arcașii lui care coborau din copaci ca niște umbre.

Și Marduk rămase acolo, în luminiș, lângă cerbul mort pe care nu-l mai putea lua, simțind cum umilința îi ardea sufletul ca acidul.