PP7

Merseră în tăcere.

Pădurea se închidea în urma lor ca o cortină verde, înghițind sunetele taberei, izolându-i de lumea nomazilor. Aici, în inima Parthenosului, aerul era diferit. Mai greu. Mai vechi. Mai viu.

Katharsios se opri lângă un stejar uriaș — un copac atât de bătrân încât trunchiul lui era mai lat decât o casă, iar crengile lui se întindeau ca brațele unui uriaș adormit. La rădăcina lui, acolo unde scoarța se întâlnea cu pământul, izvora un firicel de apă — limpede, cristalină, sclipind în lumina care se strecura printre frunze.

— Știi ce e asta? întrebă Katharsios, arătând spre izvor.

— Izvorul Kanathos, răspunse Scamadrius. Locul unde se naște râul Vajapena.

— Da. Și știi ce înseamnă asta?

Scamadrius nu răspunse. Știa, desigur. Toți vrăjitorii Ipuwer știau. Dar a spune cu voce tare ar fi fost ca și cum ai fi rostit un blestem.

— Apa asta, continuă Katharsios, îngenunchind lângă izvor și atingând suprafața cu degetele, hrănește totul. Fiecare copac, fiecare floare, fiecare creatură din Parthenos. Curge prin pământ, prin rădăcini, prin vene invizibile care leagă tot ce e viu în această pădure. Și apoi curge mai departe — spre Kama, spre Dilmun, spre templul meu. Din ea fac Haoma. Din ea se naște purificarea.

— Știu toate astea, zise Scamadrius, nerăbdător. De ce îmi spui ceva ce știi că știu deja?

Katharsios ridică mâna din apă. Degetele lui erau ude, sclipitoare.

— Pentru că apa e bolnavă, zise el, și vocea îi era gravă ca un clopot de mort. Nu încă. Nu complet. Dar începe să se întâmple. O simt de câțiva ani — o impuritate, o întunecime care se strecoară în ea, puțin câte puțin, an de an.

Scamadrius simți un fior rece pe șira spinării.

— Cum e posibil? Izvorul e protejat. Pădurea e protejată. Nimeni nu—

— Oamenii, îl întrerupse Katharsios. Oamenii o contaminează. Nu cu mâinile, nu cu gunoiul lor. Cu prezența lor. Sunt prea mulți. Vin prea des. Vânează, taie, ard, distrug. Și fiecare act de distrugere lasă o urmă. O pată. Un strop de întuneric în apa vie.

Bătrânul se ridică, genunchii trosnidu-i ușor, și se întoarse să-l privească pe Scamadrius.

— De aceea sunt aici nomazii, zise el. De aceea le-am permis să vină.

— Tu? Scamadrius simți cum pământul se clatină sub picioare. Tu i-ai adus?

— Nu i-am adus. Le-am dat voie să rămână. Amuru a venit la mine acum două luni, în Dilmun. Mi-a cerut pământ pentru oamenii lui. I-am oferit altceva — un scop.

— Ce scop?

— Vor fi paznicii secreti ai izvorului Kanathos. Și ai cursului apei prin Parthenos. Nimeni nu va mai vâna aici, nimeni nu va mai tăia, nimeni nu va mai arde. Martu se vor asigura de asta.

Scamadrius clătină din cap, nevenindu-i să creadă.

— Și ai crezut că n-o să mă opun? Că n-o să…

— Am crezut că vei înțelege, zise Katharsios simplu. M-am înșelat?

Vrăjitorul tăcu. Privi izvorul — acel firicel de apă care părea atât de fragil, atât de vulnerabil. Și pentru prima dată în ani de zile, simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Îndoială.

— E ceva ce nu mi-ai spus, zise el încet. Ceva mai mult.

Katharsios zâmbi — un zâmbet trist, obosit, care îi îmbătrâni fața cu încă o sută de ani.

— Caut o intrare, zise el. Pe cursul subteran al râului. Undeva, în adâncurile munților, Vajapena devine Eridan și curge prin întuneric, departe de mâinile oamenilor, departe de contaminare. Dacă pot găsi acea intrare, pot lua apă mai pură. Pot face Haoma așa cum ar trebui să fie. Pot…

Se opri, clătinând din cap.

— Dar asta e treaba mea. Tu ai treaba ta. Și treaba ta, Scamadrius, nu e să ucizi nomazi. E să protejezi pădurea împreună cu ei. Poți face asta?

Scamadrius privi lung la bătrân. La ochii lui albaștri, fără vârstă. La fața lui brăzdată de secrete. La mâinile lui care creaseră Haoma de sute de ori și care încă tremurau ușor după ce opriseră furtuna.

— Pot încerca, zise el în cele din urmă.

Katharsios dădu din cap.

— Atunci încearcă.

Și fără alt cuvânt, se întoarse și dispăru în pădure, lăsându-l pe Scamadrius singur lângă izvorul care începuse să moară.