ACUM 13 ANI

Ținutul Kama — Orașul Dilmun

Trecuseră nouă sute de ani de la teribilul război. Cel mai mare și devastator război văzut vreodată — atât de groaznic încât omenirea aproape că dispăru, iar odată cu ea, toată civilizația. Fusese cataclismul care schimbase lumea, planeta cu toată geografia și clima ei. Din ce fusese nu se mai păstrase nimic, trecutul fiind îngropat în sute de ani de uitare.

Legenda spunea că va fi fost să vină o zi — o ultimă zi — când toate se vor fi sfârșit. Când oamenii se vor lupta între ei, când armele îi vor face să se creadă zei, când vor distruge și se vor distruge. Ultima zi. Sfârșitul.

Dar orice sfârșit e începutul unuia nou. Și acest început a venit în aceeași zi, în acea primă zi. Ziua când liniștea s-a așezat după mii de ani de urlete și durere. Ziua când groaza ar fi trebuit să dispară pentru totdeauna.

Lumea fusese împărțită în cinci ținuturi, fiecare încredințat unui conducător ales dintre oameni — cei mai înțelepți, drepți și curajosi cinci oameni.

Nouă sute de ani nu fusese niciun război. Nouă sute de ani a fost liniște. Totul până în acea zi obișnuită de vară, când, în palatal Dilmun, ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple — s-a întâmplat.

III. CEI DOI PRINȚI

— Othin, astăzi e ziua cea mare!

Osirian îl trezi dis-de-dimineață, scuturându-l de umăr. Lumina palidă a zorilor abia se strecura prin ferestrele înalte, pictând dungi de aur pe podeaua de marmură.

— Ce zi? mormăi Othin, întorcându-se pe partea cealaltă și trăgând pătura peste cap.

— Ziua când vom cuceri împrejurimile! Ai uitat?

Othin deschise un ochi. Apoi celălalt. Apoi se ridică în coate, studiindu-și fratele cu suspiciune.

— Ooosi, iar începi cu bazaconiile. Știi bine că nu putem ieși din oraș singuri. Toate gărzile au ordin să ne supravegheze.

— Da, da, zise Osirian agitat, plimbându-se prin cameră ca un leu în cușcă, dar astăzi e altceva! În dimineața asta pleacă carele cu cereale spre Valhol. Înțelegi?

Othin se ridică complet, acum treaz.

În ochii lui albaștri licări scânteia pe care Osirian o aștepta — scânteia aventurii, a necunoscutului, a libertății.

— Nu vreau să înțeleg, zise totuși, dar zâmbetul îl trăda. E prea periculos!

— Hai, Oty, nu fi fricos! Ce se poate întâmpla?

— Tata va fi tare supărat, atâta tot.

Osirian zâmbi — un zâmbet rar, luminos, care îl transforma complet.

— Ba nu va fi. Nici nu va ști că am ieșit. Tata a plecat în zori la Donul Marduk și va lipsi cel puțin o lună.

— Serios?! A plecat? De unde știi?

Osirian își duse degetul la tâmplă, făcându-i cu ochiul.

— Eu știu totul, Oty. Tot!

Ieșiră în curtea palatului.

Spre surprinderea lor, nu prea erau băgați în seamă. Era dimineață devreme — servitorii alergau în toate direcțiile, gărzile de noapte se schimbau cu cele de zi, și în toată această forfotă, doi băieți în haine simple trecură neobservați.