LA PORȚILE VALHOLULUI

Mergeau de multe zile fără pauză, fără odihnă, abia își mai târau armurile.

Patruzeci de mii de soldați, cu armuri strălucitoare și arme sclipind în soare, defilând în tăcere către zidurile albe ale Bastionului Valhol.

Din cel mai înalt turn, Anshar îi privea venind.

Părul lui argintiu ca oțelul flutura în bătaia vântului. Ochii mov — adânci, vechi parcă, deși chipul său era foarte tânăr — scrutau armata cu o răbdare care ascundea neliniște.

Două zile i-am așteptat. Și acum sunt aici. Lângă el, Kishar ridică mâna dreaptă. Șoimul ei alb își luă zborul, învârtindu-se de două ori deasupra castelului, apoi dispărând spre orizont.

— Sunt foarte aproape, dragă Anshar, zise ea când șoimul se întoarse. Foarte aproape.

— Cu cât va începe mai curând, cu atât mai degrabă vom termina, mormăi el.

Sub ei, Castelul Valhol se întindea în toată splendoarea lui imposibilă — ziduri albe ca osul, turnuri subțiri străpungând cerul, fiecare terminat cu fleșă de argint care prindea lumina. Castelul creat de îngeri. Bastionul păcii. Inima lumii.

Și astăzi, pentru prima dată în nouă sute de ani, o armată se apropie de porțile lui.

În frunte călărea Osirian.

Armura lui argintie strălucea chiar și în lumina difuză. Calul său alb — singurul cal alb din întreaga armată — părea să plutească mai degrabă decât să galopeze. Stindardul imperial flutura deasupra lui: spicele de grâu aurii pe fond albastru.

Chiar și de la această distanță, Anshar putea vedea chipul lui Osirian — alb, crunt, îndurerat. Un chip care nu mai zâmbise de treisprezece ani. În ochii lui negri se regăsea acum durerea neamului omenesc.

Lângă el, pe un cal negru lucios, călărea Varuna — părul ei verde ca frunzele de primăvară, ochii verzi translucizi scrutând castelul. Era frumoasă cu frumusețea unei lame — rece, precisă, periculoasă.

În spatele lor, Marduk și Sanska.

Marduk pe calul lui cenușiu, arcul legendar legat de șa, părul verde crud fluturând în vânt. Și Sanska pe armăsarul ei bălțat, armura ușoară mulându-se pe trupul ei suplu, ochii aprinși de energie.

— Trebuie să părem de temut dar nu trufași! strigă Varuna către soldați. Trebuie să-i speriem dar nu să ni-i facem dușmani!

Ușor de zis, gândi Anshar… Greu de făcut când aduci patruzeci de mii de soldați la porțile unui castel care n-a văzut război de nouă secole.

Osirian ridică mâna dreaptă. Întreaga armată se opri.

Tăcere. O tăcere grea, încărcată, în care Anshar își putea auzi propriile gânduri.

De ce? De unde acest război absurd între prieteni?

Osirian își îndreptă privirea spre turnul unde stătea Anshar. Ochii lor se întâlniră — mov și negru, întrebare și răspuns, pace și război.

Și în acea privire, Anshar văzu ceva ce nu se aștepta. Nu amenințare. Nu ură. Ci disperare. Osirian nu venise să cucerească Valholul. Venise să-l salveze.

Dar de ce? De la cine?

Răspunsul venea de undeva mai de demult. Cu treisprezece ani în urmă…