IX. ELIBERAREA

Othin stătea în fața porții, studiind-o. Era masivă — de trei ori mai înaltă decât el, din piatră neagră străbătută de vinișoare roșii care pulsau ca niște vene. Zavorul părea imposibil de greu.

Dar ceva în el — ceva șoptit — îi spunea că poate fi mișcat. Deschide. Vrei să știi ce e dincolo. Vrei să vezi…

— Oty, zise Osirian în spatele lui, podul se sfârșește aici. E timpul să ne întoarcem.

— Mai taci, Osi, și gândește. Putem deschide poarta.

Osirian făcu un pas în spate. Fratele său îi vorbea și îl privea într-un mod straniu — cum nu o mai făcuse niciodată. Ochii lui albaștri, de obicei plini de căldură și râs, aveau acum o sclipire rece, obsesivă.

— Eu zic s-o lăsăm așa, zise Osirian, vocea tremurându-i. Cine a închis-o nu degeaba a pus un zăvor așa de mare. Plus că pare foarte greu.

Othin se întoarse spre el, privind-l fix în ochi, aproape atingându-i fața.

— Ești un laș și-un fricos, asta ești. Habar n-ai ce putem descoperi dincolo, deși ai vrea să știi la fel de mult ca și mine, dar frica te învinge, fricosule.

Cuvintele îl loviră pe Osirian ca o palmă.

— Nu e adevărat! Nu-mi pasă ce este după ușa aceea! Dar dacă vrei neapărat — foarte bine, să deschidem poarta!

Se repezi înainte, mai mult din mândrie rănită decât din curaj. Apucă zavorul cu ambele mâini. Trase. Și zavorul… se mișcă. Nu cu greutate, nu cu efort, ci alunecă, de parcă aștepta de secole să fie atins de mâini omenești. Metalul scârțâi, rugina căzu în fulgi portocalii, și poarta Castelului Ghenea se crăpă.

Apoi — se deschise. Nu împinsă de ei — împinsă de ceva dinăuntru. Un curent puternic izbucni din întuneric. Un vânt negru, rece, care urla cu glasul a mii de voci suprapuse. Un nor de ceață și praf îi acoperi pe copii, învăluindu-i, orbindu-i, înecându-i.

Totul ținuse doar o clipă. Apoi — liniște.

Norul dispăruse, risipit în bolta neagră. Doar ecoul urletelor mai vibra încă în aer, estompându-se încet.

— Ce-o fi fost asta? întrebă Othin cu ochii căscați.

— Taci și pregătește-te să fugi, îi răspunse Osirian.

Privea fix spre poarta deschisă.

Din întunericul de dincolo veneau spre ei două siluete.