Se îndreptară spre depozitul de cereale unde se aflau cele douăsprezece care ce urmau să fie încărcate.

Osirian încuviință, impresionat.

Erano care mari, solide, trase de câte patru boi, fiecare purtând șase vase imense de lut pline cu grâne.

— Mai avem timp, zise Othin, oprindu-se brusc.

— Pentru ce?

— Trebuie să mergem la masă ca de obicei. Altfel servitoarele pun întrebări.

— Ai dreptate. Trebuie să pară o zi obișnuită.

După mai bine de o oră, se întoarseră.

Zece dintre cele douăsprezece care erau deja gata de drum, muncitorii verificând ultima oară legăturile.

— Deci, care-i planul? întrebă abia acum Othin.

— Vino!

Se strecurară neobservați printre vasele imense de lut, ghemuindu-se în spațiul îngust dintre ele. Inimile le băteau atât de tare încât erau siguri că toată lumea îi aude. Dar nimeni nu avea nicio bănuială.

Micii prinți ieșiră pe poarta orașului fără probleme și fără ca cineva să le simtă lipsa.

Odată ajunși suficient de departe, săriră din căruță.

Othin privi în jur și râse — un râs cristalin, plin de bucurie.

— Suntem liberi, Osi! Suntem liberi!

Și într-adevăr, pentru prima oară în viața lor, erau.

Merseră o vreme pe marginea drumului, admirând câmpurile întinse de grâu auriu, pâlcurile de pădure ce se vedeau în depărtare, cerul imens deasupra lor — atât de diferit de fâșia îngustă pe care o vedeau între zidurile palatului.

Trecură pe lângă case mici, modeste, cu acoperișuri de paie și grădini pline de legume. Othin era fascinat — de felul în care un fierar își lovea nicovala, de mirosul pâinii calde dintr-un cuptor, de râsul copiilor jucându-se în praf.

Osirian era mai rezervat, observând mai degrabă privirea ciudată pe care țăranii le-o aruncau, hainele peticite, copiii desculți.

— Oty, cred că e timpul să ne întoarcem, zise el pe la ceasurile amiezii.

— Cum? Deja?

— E târziu și trebuie să ne întoarcem pe jos. Plus că nu știu cum ne vom strecura înapoi.

— Păi nu ziceai că ai un plan?

— Am avut, am avut, dar numai pentru ieșit.

— Doamne, în ce m-ai băgat! Hai să ne întoarcem atunci!

Porniră pe același drum pe care veniseră. Sau cel puțin așa credeau ei. Dar după o bucată bună de mers, zidurile orașului încă nu se zăreau, iar soarele începu să coboare spre orizont într-o explozie de portocaliu și roșu.