X. RUDRA ȘI ERESKIGAL

Rudra ieși primul în lumina roșie. Era înalt — mult mai înalt decât orice om — cu un trup suplu, musculos, acoperit de o piele roșiatică-cenușie care părea să absoarbă lumina. Chipul lui era frumos într-un fel tulburător, cu trăsături ascuțite, pomeți înalți și ochi negri fără alb, ca două găuri în realitate. Părul lung, negru ca smoala, îi cădea pe spate în valuri, legat cu un lanț subțire de argint.

Zâmbea. Un zâmbet ciudat care promitea totul și nimic.

Lângă el, Ereskigal părea aproape umană. Aproape. Era frumoasă cum sunt visele frumoase înainte să devină coșmaruri — păr lung și roșu căzând ca o cascadă peste umeri goi, ochi aurii cu pupile verticale ca de pisică, piele cenușie, perfect netedă. Purta o rochie subțire, transparentă, care flutura în jurul ei deși nu era niciun vânt. Când se mișca, umbrele păreau să danseze în urma ei.

— Fugi, șopti Osirian, încremenit. FUGI ACUM!

Dar Othin nu se clinți. Stătea acolo, privind cele două făpturi, incapabil să fugă, incapabil să se miște. De parcă picioarele lui ar fi fost înrădăcinate în piatră.

Ereskigal se opri în fața lui și îngenunche, punându-i mâna pe umăr. Atingerea ei era rece, dar nu neplăcută — ca o piatră de râu în căldura verii.

— El este cel ce ne-a eliberat, zise ea, vocea ei ca un cântec.

Osirian fugise deja câțiva zeci de metri înapoi pe pod, dar văzând că fratele său nu-l urmează, se opri, privind înapoi cu groază.

— Mulțumesc, Othin, zise Rudra, vocea lui joasă, catifelată.

— De unde știi cum mă cheamă? întrebă Othin, trăgându-se înapoi.

Ereskigal se apropie din nou, aplecându-se la nivelul lui:

— Noi știm tot. Suntem peste tot — sau, mă rog, vom fi peste tot. Și asta datorită ție.

— Dar nu eu v-am eliberat. Osirian a tras zavorul.

— Ba da, Othin, zise Rudra blând. Chiar dacă nu cu mâna ta, tu ești eliberatorul nostru. Tu l-ai adus pe fratele tău aici. Tu ai vrut să deschizi poarta. Tu ai ales. Și pentru asta îți vom fi recunoscători. Vei vedea.

De la distanță, Osirian strigă cu toată puterea:

— LUAȚI-VĂ MÂINILE SPURCATE DE PE FRATELE MEU!

Rudra ridică privirea spre el, rânjind.

— Apropie-te, micule prinț și viitor împărat. Nu îți vom face niciun rău.

Othin tresări la aceste cuvinte.

— De ce îi spui viitor împărat? Tata trăiește și dacă ne faceți vreun rău va fi vai de voi!

Rudra zâmbi — un zâmbet plin de compasiune falsă.

— Pentru că viața este nedreaptă, răspunse el. Osirian este mai mare decât tine cu o oră. El va fi împărat după tatăl vostru. Iar tu… tu vei fi mereu în umbra lui. Tot ce vei face tu bun îi va fi atribuit lui. Tot ce va face el rău vei fi învinuit tu.

Făcu o pauză, lăsând cuvintele să pătrundă.

— Și stai liniștit, nu vă pândește nici un rău pe aici! Aici nu există bine și rău!

— Nu e adevărat! strigă Othin. Minți!

— Oty, nu-l asculta! strigă Osirian de la distanță. Vrea să te facă să rămâi!

— Vezi tu, prințul meu, continuă Rudra cu un ton conspirativ, diferența dintre oameni și noi este că noi nu mințim niciodată. Nu avem nevoie. Acum fratele tău drag e un copil, și te iubește. Dar când va deveni împărat, când va avea puterea absolută… te va umili. Te va domina. Te va folosi.

Se aplecă mai aproape, vocea lui o șoaptă:

— După cum vezi și tu… deja face pe deșteptul. Deja fuge și te lasă singur.

Othin se uită spre fratele său — departe, pe pod, tremurând de frică, strigându-l să vină dar incapabil să se apropie.

Te lasă singur.

— Nu e adevărat, zise Othin, dar vocea lui nu mai era la fel de sigură.

Ereskigal se întoarse cu spatele la el și închise ochii. În mintea ei, simțea gândurile copilului — confuze, speriate, dar și… altceva. Mânie. O mânie veche, ascunsă, pe care nici Othin însuși nu o conștientiza.

Fratele tău va fi împărat. Tu nu vei fi nimic. Deschise ochii și zâmbi.

— Oricum, Othin, zise ea dulce, unul dintre voi va rămâne aici. Ar trebui să fii tu acela — până la urmă, ești vinovat. Tu l-ai băgat pe fratele tău în toată povestea asta. Ce vei spune acasă când vei ajunge singur?

Cuvintele îl loviră pe Othin ca un pumn în stomac. Vinovat. Era adevărat. El găsise biserica. El descoperise oglinda. El îl împinsese pe Osirian să intre.

Tot ce se întâmplă e vina mea.

— Voi lăsa o vreme oglinda deschisă, zise Rudra, vocea lui devenind oficială. Dar ea se va închide. Aceasta este natura ei. Este treaba voastră dacă pleacă unul sau altul… sau poate vreți să rămâneți amândoi.

Se opri.

— Totuși, să știți că doar unul va putea trece prin oglindă. Dacă veți încerca să treceți împreună… ea se va închide. Și veți rămâne aici pentru totdeauna.

Tăcere.

Apoi Rudra și Ereskigal se întoarseră și porniră înapoi spre poarta muntelui, dispărând în întuneric.