XVI. TĂCEREA

Trecură zile… săptămâni… luni.

Osirian trăia în pădure ca un animal sălbatic — mâncând ce găsea, dormind unde apuca, evitând orice urmă de civilizație. Hainele i se rupseră, părul îi crescu lung și încâlcit, pielea i se bronză și se zgârie de crengile prin care se strecura.

Dar mai rău decât toate era tăcerea. Nu mai vorbise de când ieșise din biserică. Nici un cuvânt. Nici un sunet. Doar tăcere, zi după zi, noapte după noapte. De parcă vocea i-ar fi rămas în Tartri, lângă fratele său.

În Dilmun, Împăratul Alisandru trimise armata să-i caute. Sute de soldați pieptănând pădurile, satele, drumurile. Cavaleri și cercetași, vânători și câini dresați. Toți căutând doi prinți dispăruți.

— Găsiți-mi fiii! ordona el, vocea lui crăpând de durere. Găsiți-i pe amândoi!

Dar găsiră doar tăcere.

Nikal — împărăteasa, mama — plângea în fiecare noapte.

Camera lui Othin și Osirian rămăsese intactă, exact așa cum o lăsaseră în acea dimineață — jucării pe podea, cărți pe masă, paturi nefăcute. De parcă copiii se vor întoarce în orice clipă.

Dar nu se întoarseră. Trecură anotimpuri. Vară. Toamnă. Iarnă. Primăvară. Și iar vară. Și iar iarnă.

Doi ani.

Alisandru îmbătrâni vizibil — părul i se albi, umerii i se aplecară, privirea i se pierdu undeva departe.

Regatul intră în doliu — steaguri negre pe turnuri, muzică tristă în săli, o tăcere apăsătoare peste tot.

Și lumea uită încet. Nu pe prinți — pe ei nu-i uită nimeni. Dar uită să mai spere. Uită să mai caute.

Uită că miracolele sunt posibile. Apoi — după doi ani — un soldat intră în goană în sala tronului.

— Majestate! strigă el, îngenunchind, gâfâind. Am găsit… în pădurea din est… un băiat care seamănă cu…

Alisandru sări în picioare.

— UNDE?!

XVII. ÎNTOARCEREA

În pădure, Osirian stătea sub un copac bătrân.

Hainele lui erau zdrenșe, murdare de pământ și frunze, atât de rupte încât abia mai țineau pe el. Părul lung și încâlcit îi acoperea jumătate din chip.

Dar ochii… ochii erau cei mai șocanți.

Goi. Reci. De parcă sufletul din spatele lor ar fi plecat undeva departe.

Când văzu soldații, nu fugi. Când văzu pe tatăl său alergând spre el prin pădure, nu zâmbi.

Când Alisandru îl strânse în brațe, plângând, tremurând, șoptind mulțumiri către toți zeii, Osirian nu spuse nimic. Doar stătu acolo, nemișcat, ca o păpușă de cârpă.

— Dumnezeule, șopti Alisandru, de doi ani te căutam. De doi ani…

Îl ținea strâns, de parcă ar fi vrut să-l topească în piept, să nu-l mai piardă niciodată.

— Osirian, zise el în cele din urmă, vocea tremurând. Unde e Othin? Unde e fratele tău?

Tăcere.

Osirian îl privi — acei ochi negri, odinioară plini de viață, acum goi, reci, distanți.

Și nu spuse nimic.

Doar stătu acolo, în brațele tatălui său, privind în gol. Privind spre un loc pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea. Un loc roșu, plin de cenușă și foc, unde un băiat blond cu ochi albaștri stătea în genunchi, plângând.