VIII. GHENEA

Nu știau — nu aveau de unde să știe — că în clipa în care picioarele lor atinseră prima piatră a podului, ceva se schimbase. În adâncurile muntelui roșu, în locul numit Temnița Ghenea — închisoare pentru forțele întunericului de nouă sute de ani — o creatură ridică privirea.

— Cineva a găsit oglinda.

— Ești sigur? întrebă o altă voce, feminină, ca mierea amestecată cu otravă.

— Da. Și nu doar au găsit-o — au și intrat. Doi. Sunt doi.

Rudra — căci el era cel care vorbise — își închise ochii, simțind. Dincolo de zidurile închisorii, dincolo de poarta sigilată, putea percepe două prezențe mici, strălucitoare, pulsând ca două stele albastre în bezna lumii sale.

— Sunt copii, șopti Ereskigal, închizând și ea ochii. Și nu doar copii… sunt prinți. Gemeni. Osirian și Othin, fiii împăratului Alisandru.

— Stăpâne, murmură Rudra către întunericul din spatele lui, ajută-i. Îndrumă-i spre noi.

Din umbră veni un răspuns — nu cuvinte, ci o vibrație, o voință, o forță.

Nu pot face nimic. Totul trebuie să vină de la ei. Totul depinde de ei…

Și undeva pe pod, Othin simți o atracție ciudată spre muntele din depărtare. O dorință inexplicabilă de a vedea ce se află acolo. O nevoie.

— Hai mai repede, Osi, zise el, grăbind pasul. Vreau să văd unde duce.

Osirian îl urmă, deși ceva în el — un instinct vechi, primar — țipa să fugă. Dar nu fugi.

În spatele lor, oglinda strălucea încă.

— Ereskigal, zise Rudra, de cum vor ajunge la poartă… închide Oglinda.

— De ce abia atunci?

— Doar dacă ating poarta îi putem ține aici. Altfel pot pleca oricând.

Ereskigal zâmbi — un zâmbet care ar fi înghețat sângele în vine oricui l-ar fi văzut.

— Înțeleg. Și apoi?

— Apoi… îi vom convinge să ne elibereze.

Băieții mergeau pe pod fără a scoate o vorbă. Podul era lung — mult mai lung decât păruse. Cu fiecare pas, muntele roșu creștea în fața lor, devenind tot mai impunător. Flăcările din crăpăturile lui păreau porii muntelui, respirând, privind, așteptând.

— Uite, zise Osirian în cele din urmă. Se termină podul!

Într-adevăr, la câțiva zeci de metri în față, podul se oprea brusc în fața unei stânci abrupte — piciorul muntelui însuși.

Și în stâncă, săpată direct în roca roșie, se deschidea o poartă.

O poartă uriașă de piatră, închisă cu un zăvor din fier greu și înnegrit de vreme. Zavor gros cât brațul unui om, acoperit de rugină.

— Sunt aici, șopti Rudra în adâncurile muntelui. Au ajuns.

— De unde știi?

— Îi simt. Îi văd.

Și pe bolta neagră de deasupra, Ereskigal zări ce vedea și el — două puncte albastre strălucind în întuneric, apropiindu-se de poartă.

— Vorbește-le, zise Rudra. Fă-i să deschidă.

Ereskigal închise ochii și întinse gândul spre ei — blând, seducător, ca o adiere caldă într-o noapte rece.

Sunteți curioși, nu-i așa? Vreți să știți ce e dincolo…