XIV. PE PARTEA CEALALTĂ

Othin stătea în genunchi în cenușa roșie, privind locul unde fusese oglinda. Acum era doar aer. Nimic. Vid. Dispăruse în clipa în care se spărsese de partea cealaltă — simțise asta, simțise cum legătura se rupe, cum drumul înapoi se închide pentru totdeauna.

— De ce? șopti el, vocea lui un fir subțire. De ce m-ai lăsat aici, Osi?

Dar tu l-ai împins, îi șopti o voce în minte. Tu l-ai lovit. Tu l-ai salvat.

Și el a spart oglinda.

Lacrimile îi curgeau pe obraji, amestecându-se cu cenușa și fumul.

— Nu avea de ales, își zise el. Nu avea de ales…

Dar alt glas — un glas mai întuneric, mai vechi — răspunse:

Ba avea. Putea să încerce să se întoarcă. Putea să lupte. Putea să caute o altă cale. În schimb, a spart oglinda. Te-a abandonat.

Othin își șterse lacrimile cu mâinile — furios, violent.

— Nu, șopti el. Nu e adevărat.

Ba este. Și tu știi asta.

În spatele lui auzi pași ușori. Rudra și Ereskigal se apropiară încet, umbrele lor lungi căzând peste el.

— Bine ai venit acasă, Othin, spuse Rudra blând, punându-i mâna pe umăr.

Othin nu răspunse. Doar stătea acolo, privind în gol, lacrimile uscându-i-se pe obraji. Ereskigal se aplecă lângă el.

— Acum ești al nostru, șopti ea. Și vom avea grijă de tine. Îți promit.

Othin închise ochii. Și în acea clipă — ceva în el se rupse. Nu cu zgomot. Nu cu durere evidentă.Ci încet, tăcut, ca o fisură într-o oglindă care se întinde pas cu pas, crăpând totul fără să spargă încă nimic. Dragostea pentru fratele său era încă acolo. Dar lângă ea, acum, creștea altceva. Ceva rece. Ceva ascuțit. Ceva care într-o zi va avea un nume. Ură.

XV. DUPĂ — ÎN LUMEA OAMENILOR

Osirian ieși din biserică fugind. Mâinile pline de sânge, hainele rupte și murdare de cenușă, capul zumzăind de durere. Alerga fără să realizeze unde — prin câmp, prin iarbă înaltă care îi biciuia picioarele, prin pâlcuri de copaci. Alerga departe de acel loc blestemat, de biserica cu crucea spartă, de oglinda care nu mai era. De fratele pe care îl pierduse.

Noaptea căzuse. Întunericul era total — nu erau stele, nu era lună, doar bezna imensă a unei nopți de vară. Dar el nu se opri. Alerga de frică. De vinovăție. De durere.

Ce-am făcut?

Cuvintele îi răsunau în cap ca o rugă.

Am spart oglinda. L-am închis acolo. L-am abandonat.

Ce-am făcut?

Când în sfârșit se opri, era la marginea unei păduri dese, cu copaci bătrâni și rădăcini răsucite care ieșeau din pământ ca niște mâini înghețate. Se prăbuși lângă un trunchi, gâfâind, tremurând, incapabil să mai facă un pas.

— Ce voi spune? șopti el în întuneric. Ce voi spune tatălui? Că l-am lăsat? Că l-am pierdut?

Că l-am abandonat.

Și atunci — pentru prima oară — realiză. Nu putea să se întoarcă acasă.

Nu putea să-i privească în ochi pe părinții lui și să le spună că Othin e dus. Că din cauza lui — a aventurii lui, a curiozității lui, a fricii lui — fratele său e blocat în iad pentru totdeauna. Nu putea.

Așa că se adânci în pădure — mai departe, mai adânc, acolo unde nimeni nu-l va găsi. Se ascunse sub un copac, îmbrățișându-și genunchii, tremurând de frig și teamă. Și adormi acolo, singur, cu imaginea ochilor albaștri ai lui Othin urmărindu-l în vis.