VI. TARTRI

Ce văzu îl făcu să uite să respire. Dincolo de oglindă era un alt tărâm. Un tărâm roșu.

Pământul — dacă se putea numi pământ — era acoperit de cenușă portocalie-maro care scânteia ca jarul. Ici-colo mocneau jăratece aprinse, iar fumul înecăcios plutea peste tot, mirosind a sulf și a ceva mai rău — ceva vechi și putred.

Cerul nu era cer — era o boltă neagră fără stele, fără lună, luminată doar de o strălucire roșiatică difuză care părea să vină de nicăieri și de pretutindeni.

Și în depărtare, dominând totul, se înălța un munte. Un munte roșu, imens, fumegând.

Osirian se retrase, alb la față, tremurând.

— Ce-ai văzut? întrebă Othin, ochii lui strălucind.

— Iadul, șopti Osirian. Am văzut iadul.

Othin zâmbi.

— Exact ce am văzut și eu.

Și înainte ca Osirian să poată respira, Othin îl împinse cu toată puterea prin oglindă și sări după el.

VII. CĂDEREA

Căzură.

Nu departe — doar câțiva pași — dar senzația de cădere fu reală, derutantă, ca și cum gravitația însăși ezitase. Aterizară pe cenușa caldă, care se ridică în jurul lor în nori portocalii.

— Ce faci, ești nebun?! sări Osirian, dar Othin se prăpădea de râs, rostogolindu-se prin cenușă ca un copil prin zăpadă.

Apoi râsul îi îngheță pe chip. Privea în jur. Cu adevărat privea, pentru prima dată. Cenușa era peste tot — moale, caldă, sclipind cu o lumină interioară bolnăvicioasă. Jăratecele mocneau în cratere mici. Fumul se târa pe deasupra pământului ca o creatură vie, încolăcindu-se în jurul gleznelor lor.

Foarte aproape de ei începea un pod. Un pod lung, îngust, construit din piatră neagră, traversând această câmpie arsă și ducând direct spre muntele roșu. Muntele părea și mai impunător de aici — un gigant de rocă și foc, cu vârful pierdut în bolta neagră, cu flăcări vizibile licărind în crăpăturile lui.

— Osi, unde crezi că suntem? întrebă Othin, vocea lui acum serioasă.

— În iad, frățiore. Unde altundeva.

— Și eu cred la fel.

Se priviră.

— Așa că mă gândesc să ne întoarcem cât mai putem, zise Othin, întorcându-se spre oglindă.

Oglinda era acolo — un dreptunghi de lumină lăptoasă în mijlocul întunericului roșu, arătând camera neagră din biserica veche.

Othin băgă mâna prin ea. Trecu.

— E deschisă, zise el, ușurat. Putem pleca oricând.

Dar Osirian privea spre pod.

— Dacă tot suntem aici, zise el încet, poate ar trebui să vedem despre ce e vorba.

Othin îl privi uluit.

— Tu? Tu vrei să explorăm?

— Nu vreau. Dar… suntem aici. Și poate nu vom mai avea ocazia asta niciodată.

Othin zâmbi — acel zâmbet larg, luminos.

— Asta e fratele meu!

Porniră pe pod.