XI. ALEGEREA

Osirian alergă spre fratele său, apucându-l de mână.

— Hai, Oty, hai să mergem acasă! Repede, cât mai e oglinda deschisă!

Dar Othin nu se mișcă.

— Du-te, Osi.

— Ce?

— Du-te acasă. Eu rămân. Vin mai târziu.

— Nu plec fără tine, frate! Nici nu te gândi!

Othin îl privi — ochii lui albaștri, întotdeauna plini de lumină, acum triști, hotărâți.

— Ba da, Osi. O să pleci. Trebuie să pleci.

— Nu!

— Înțelegi odată? Nu putem pleca amândoi! Ai auzit — dacă încercăm, oglinda se închide și rămânem aici amândoi. Pentru totdeauna.

— Nu-i cred! Minteau! Hai să încercăm cel puțin!

Othin scutură din cap.

— Și dacă nu minteau? Și dacă încercăm și rămânem amândoi blocați? Ce-ar face tata? Ce-ar face mama?

Osirian tăcu, incapabil să răspundă.

— Tu vei fi împărat, Osi, continuă Othin, vocea tremurând dar fermă. Tu ai responsabilități. Oameni care depind de tine. Eu… eu n-am nimic. Sunt doar fratele mai mic. Cel de prisos.

— Nu ești de prisos! Nu spune prostii!

— Du-te, Osi. Acasă. Și spune tuturor ce s-a întâmplat.

Se desprinse de mâna fratelui și se întoarse cu spatele, pornind încet spre poarta muntelui.

— Te iubesc, frate, zise el fără să se întoarcă.

Și atunci Osirian făcu singurul lucru la care se putea gândi. Alergă după el. Îl apucă de umeri și îl întoarse cu forța.

— ASCULTĂ-MĂ! urlă el. Nu plec fără tine! Vom găsi o cale! Vom…

Nu apucă să termine.

XII. TRĂDAREA

Othin îl lovise cu un bolovan pe care îl ținea ascuns în mână. Durerea fu ascuțită, fierbinte — ca un cuțit roșu în cărbuni împlântat în craniu. Osirian simți cum genunchii i se înmoaie. Cum lumea se învârte. Cum sunetele se îndepărtează. Căzu. Pe genunchi mai întâi, apoi pe o parte, obrajul atingând cenușa caldă și sclipitoare. Prin ceața durerii, îl văzu pe Othin.

Fratele său stătea deasupra lui cu bolovanul încă în mână. Mâna lui tremura. Lacrimile îi curgeau pe obraji, lăsând urme curate pe chipul acoperit de cenușă.

— Iartă-mă, Osi, șopti Othin, vocea lui spartă. Iartă-mă… nu am de ales.

Osirian încercă să vorbească, dar gura nu-i mai asculta. Încercă să ridice mâna, dar brațul îi era prea greu. Tot ce putu face fu să-l privească — să-l privească pe fratele său plângând, tremurând, îngenunchind lângă el.

— Te iubesc, frate, șopti Othin, luându-l în brațe. Te iubesc și îmi pare atât de rău…

Îl ridică — mic, slab, dar cu puterea disperării.

Osirian simți cum e ridicat de pe pământ, cum e dus spre oglindă. Prin ceața durerii văzu luciul strălucitor, reflexia lor deformată — doi băieți, unul purtându-l pe celălalt, amândoi plângând.

— Într-o zi, șopti Othin, oglinda asta se va deschide și pentru mine. Așa că așteaptă-mă, Osi. Te rog… așteaptă-mă. Voi găsi o soluție și mă voi întoarce!

Îl așeză cu grijă la marginea oglinzii. Apoi îl împinse.

XIII. SEPARAREA

Osirian simți cum trece prin oglindă — senzație rece, ca apa înghețată, ca fumul dens. O clipă fu în două lumi simultan — cenușa roșie și camera neagră, lumina bolnavă și întunericul familiar. Apoi căzu.

Căzu peste un scaun, lovindu-se, și de durere se dezmețici. Pentru o clipă crezu că visase — biserica, oglinda, iadul, demonii. Totul părea un coșmar absurd. Dar apoi văzu oglinda în fața lui.

Și în ea era chipul lui Othin. Fratele său stătea de cealaltă parte, cu mâinile pe suprafața lucitoare, cu fața udă de lacrimi, gura deschisă într-un strigăt tăcut. Osirian se repezi înainte, mâinile întinse.

— OTHIN!

Dar oglinda era tare acum. Solidă. Rece. Ca sticla, ca gheața, ca zidul dintre lumi.

Othin vorbea ceva — buzele lui se mișcau — dar nu se auzea nimic. Doar tăcere. Tăcere groaznică, absolută.

— NU! urlă Osirian, lovindu-și pumnii în oglindă. NU, NU, NU!

Othin plângea. Își lovea și el pumnii în sticlă, gura deschisă în urlete pe care Osirian nu le putea auzi.

Și apoi — oglinda începu să se întunece. Ca o ceață neagră ridicându-se din adâncuri, luciul ei se estompă. Chipul lui Othin dispăru treptat — mai întâi trupul, apoi mâinile, apoi fața.

Ultima imagine fură ochii lui albaștri — mari, speriați, plini de lacrimi — privind-o direct. Apoi — nimic.

Oglinda era acum doar oglindă. Sticlă rece, moartă.

— OTHIN! urlă Osirian, lovindu-o cu pumnii, cu picioarele, cu tot corpul. OTHIN, ÎNTOARCE-TE!

Dar oglinda nu răspunse. În disperare, apucă scaunul de lângă el — greu, de lemn masiv — și-l ridică deasupra capului.

— DESCHIDE-TE! urlă el, aruncând scaunul cu toată puterea.

Scaunul lovi oglinda cu un zgomot grozav. Și oglinda se sparse. Cioburi peste tot — mari, mici, lucioase, ascuțite. Căzură ca ploaia, ca lacrimile, ca speranța spulberată.

Osirian se prăbuși în genunchi printre ele, mâinile tăiate, sânge pe palme, amestecându-se cu cenușa roșie care încă îi acoperea hainele.

— Ce-am făcut? șopti el. Ce-am făcut?

Și pentru prima oară în viața lui, plânse cu adevărat.