V. OGLINDA

Încăperea de dincolo era atât de întunecată încât nu vedeau absolut nimic. Osirian intră după fratele său, inima bătându-i atât de tare încât o simțea în gât.

— Othin?

— Da, răspunse acesta în șoaptă. Unde ești?

— Aici. Hai să plecăm!

— De ce, ți-e frică?

— E târziu, vreau să mergem acasă. Dar de ce vorbim în șoaptă?

— Nu știu, zise Othin după o pauză. Poate să nu deranjăm pe cineva.

— Pe cine, crezi că e cineva aici?

Tăcere.

Apoi, vocea lui Othin, schimbată:

— Ce-i asta? Privește, Osi — o oglindă!

Osirian se întoarse. Și îngheță.

În mijlocul încăperii, într-un loc unde nu ar fi trebuit să fie nimic, se afla o oglindă.

Dar nu era o oglindă obișnuită. Era înaltă de doi metri, încadrată într-o ramă de metal negru sculptată cu aceleași cruci sparte. Și în ciuda întunericului total din încăpere, oglinda… lumina.

Nu strălucitor, nu orbitor, ci cu o lumină slabă, lăptoasă, care părea să vină din adâncul ei.

Și în acea lumină, cei doi frați se vedeau perfect.

— Ei și, n-ai mai văzut oglinzi? râse Othin, apropiindu-se.

— Nu înțelegi, Othin — aici e întuneric beznă, iar noi ne vedem perfect!

Othin ridică o mână, apoi scoase limba, făcând fețe. Și văzu că fratele său avea dreptate.

În oglindă se vedeau doar ei — nu camera, nu pereții, nu întunericul. Doar doi băieți, unul blond și unul brunet, stând în fața unei oglinzi imposibile.

— Ar trebui s-o luăm cu noi, zise Othin, ochii lui aprinși.

Întinse mâna să o atingă. Și mâna lui trecu prin suprafața oglinzii. Nu ca prin sticlă — ca prin fum. Ca prin apă. Ca prin nimic. Othin își retrase mâna, uimit. Era intactă, neatinsă.

— Incredibil, șopti el. Nu pot să o ating! Ce oglindă o fi și asta?!

— Hai să mergem acasă, zise Osirian, vocea tremurându-i. S-a făcut târziu!

Dar Othin nu-l mai asculta. Fascinat, își apropie mâna din nou. Trecu prin luciul străin. Băgă mâna până la cot, până la umăr, căutând ceva pe partea cealaltă. Dar nu era nimic. Doar gol. Doar vid. Sau nu?

— Uite, e cum am băgat-o! zise el. Oare ce-o fi dincolo?

— Unde, Oty? Nu există niciun dincolo! Trebuie să plecăm. Acum.

— Bine, plecăm. Dar mai întâi trebuie să văd…

Și înainte ca Osirian să poată reacționa, fratele său își vârî capul prin oglindă. câteva Secunde. Secunde care părură ore.

Osirian stătea paralizat, privind trupul fratelui său — capul era dincolo. Undeva unde el nu putea vedea. Undeva imposibil.

— Othin? șopti el, terorizat.

Niciun răspuns. Panica îl cuprinse. Îl apucă de umeri și trase cu toată puterea. Othin ieși din oglindă cu un zâmbet imens pe chip.

— Dumnezeule, Osi, trebuie să vezi! Apropie-ți capul și atinge-o doar un pic — se va deschide…

— Othin, țipă Osirian, e timpul să mergem acasă! Ai promis!

— Bine, dar uită-te măcar o dată! Nu ești curios? De ce ți-e frică — nu vezi că n-am pățit nimic?

— Nu mi-e frică.

— Atunci…

Dar nu apucă să mai zică nimic. Osirian, într-un acces de curaj disperat — sau poate doar pentru a-i demonstra că nu-i era frică — se repezi spre oglindă și își vârî capul prin ea.