Venea seara. Puteau să vadă pentru prima oară apusul soarelui la orizont, înconjurați de o imensă pășune care părea să se întindă la infinit.

— Ce frumos, exclamă Osirian încântat, oprindu-se.

Dar Othin privea în altă parte.

— Ce-i aia? întrebă el, arătând undeva în depărtare.

— Ce anume?

— Chestia aia ce strălucește.

Osirian își întoarse privirea. Într-adevăr, ceva strălucea în lumina apusului, undeva la marginea câmpului, lângă un pâlc de copaci bătrâni.

— Nu-i nimic, Oty, probabil se reflectă soarele într-o fereastră.

— Nu, nu e o fereastră. Se învârte. Hai să vedem!

Și înainte ca Osirian să poată protesta, fratele său o luă la fugă peste câmp.

Osirian oftă. Ce altceva putea face? Porni după el.

— Otyyy, e târziu, hai acasă! strigă Osirian după el.

Dar Othin era deja departe, silueta lui blondă topindu-se în lumina aurie a amurgului.

IV. BISERICA CU CRUCEA SPARTĂ

— Ei, ce e? întrebă Osirian ajungându-l din urmă, gâfâind.

Othin stătea nemișcat, privind fascinat clădirea din fața lor.

Văzută de aproape, "chestia strălucitoare" își pierduse strălucirea — era doar un obiect de metal în vârful unei clădiri vechi, învârtindu-se încet în vânt.

Dar clădirea însăși…

— E probabil o biserică veche, zise Osirian, studiind-o cu ochi critici.

— Nu, Osi, nu e biserică. Vezi tu vreo cruce?

Osirian privi mai atent. Fratele său avea dreptate — nu era nicio cruce.

În locul ei, în vârful clădirii, se afla un simbol ciudat: o cruce cu vârfurile rupte, căzute, de parcă cineva ar fi luat o cruce normală și i-ar fi frânt capetele.

Crucea Spartă.

Același simbol era pictat peste tot pe zidurile clădirii — pe ușa de lemn putrezit, pe ferestrele astupate cu scânduri, pe pietrele cenuțiii. O cruce cu vârfurile rupte, repetată obsesiv, ca un avertisment sau ca o chemare.

— Bine, zise Osirian încet, este o biserică fără cruci. Sau cu cruci stricate. Sau…

Împinse ușa. Mai întâi scârțâi strident. Apoi se prăbuși într-un nor de praf. Othin nu aștepta nicio invitație. Trecu pragul înainte ca praful să se așeze. Osirian îl urmă, deși fiecare fibră din corpul lui îi spunea să fugă.

Era chiar o biserică. Sau fusese, cândva. Pereții, în loc să fie pictați cu sfinți și scene biblice, erau acoperiți cu desene grotești — oameni torturați, decapitați, arși pe rug, spânzurați de copaci. Desenele erau vechi, culorile estompate de timp, dar violența lor era încă palpabilă.

Osirian rămase înțepenit în ușă, cu ochii mari și respirația tăiată.

Dar Othin cerceta deja fiecare colț, ochii lui albaștri sclipind de curiozitate.

— Othin… poate ar trebui să plecăm, șopti Osirian.

Dar fratele său nu-l auzea.

În fundul încăperii, pe jumătate ascunsă de o draperie putredă, descoperi o ușă mică. Era diferită de restul bisericii — lemnul ei părea mai nou, mai îngrijit, ca și cum cineva ar fi avut grijă de ea chiar și când tot restul se prăbușa.

Othin apăsă mânerul ruginit. Ușa se deschise. Scârțâitul ei ascuțit îl dezmețici pe Osirian.

— Othin… nuuu!

Dar fratele său intrase deja.